Oamenii vin şi pleacă; mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi e dator cu o moarte. Ne cunoaştem, ne împritenim iar mai apoi ne conducem, unul pe altul, pe ultimul drum. E cât se poate de firesc. Ne ataşăm, fixăm sentimente, nutrim respect şi admiraţie, ne despărim cu lacrimi şi suspine.
Vârsta aduce cu ea şi moartea. Trecerea anilor aşază implicit pe cursul ei, despărţirea de viaţa aceasta. Însă, excepţiile construiesc regula. Un accident nevinovat, poate oricând aduce cu el o moarte năpraznică.
Când te întâlneşti cu nefireasca plecare din viaţa curentă a unei fiinţe, care a pus o virgulă într-unul dintre enunţurile devenirii tale, ţi se trezeşte conştiinţa din fireasca amorţeală. Şi vin întrebările: de ce nu am făcut cât timp puteam încă să fac, de ce am tăcut când trebuia să vorbesc, de ce l-am ocolit când se lupta cu singurătatea, de ce l-am judecat pentru ce el nu era de fapt(lista întrebărilor având un potenţial lesne de imaginat). Apăsarea, nodul în gând şi uşoara nelinişte te fac să înţelegi că ai avut şi tu un rol în viaţa celui răposat; responsabilitatea ta a existat chiar dacă ochii tăi închişi se ascund refuzând a o vedea.
Şi trec clipele...se duc oameni faini din vieţile noastre. Şi poate cu ei, pleacă şi o parte din noi...sau poate plecarea lor ne înlesneşte înţelegerea responsabilităţii pe care o avem pentru cel de lângă noi.
Dumnezeu să vă aibă în grijă şi pază, domnule Horea !
Gabriela
Gabriela
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereresponsabilitate?! mai bine zis durere si lacrimi mute. nu mai stii ce sa spui in fata unui accident stupid cu un mort din 3 pasageri. si te intrebi de ce el? de ce tocmai dl Horea, un urias... pentru ca asa e mai bine...stie Dumnezeu de ce, nu ne este noua de folos sa stim. acum este acolo sus in IERUSALIMUL CEL DE SUS si ne asteapta si pe noi. in final nu trebuie sa fim tristi, s-a dus sa ne astepte, s-a dus la locul de intalnire, "la gara langa semafor", in cer. Maica Domnului il tine in brate si ii arata ce frumos se vede Biserica pe care s-a chinuit sa o zideasca in inimile noastre. pe fiecare familie de tineri ne-a iubit, cred ca isi vedea fiica si ginerele prin noi si nepotii in copii nostri. L-am iubit si nu i-am zis niciodata, a plecat fara sa stie cat il apreciam... (Carmen L.)
RăspundețiȘtergerePoate că nu am făcut suficient...Responsabilitate...şi pentru că nuu i-am zis niciodată ce am simţit... Sunt convinsă că Dumnezeu l-a luat în cel mai potrivit moment dar mintea omească e prea îngustă pt a înţelege asta .
RăspundețiȘtergerehttp://mateicelmic.blogspot.ro/2012/09/mi-am-pus-amintirile-pe-hold.html
RăspundețiȘtergere