Recunoștință

Ca orice om normal, duminica, doar în această duminică, am avut șansa să dorm... Morocănos, grăbit, fără să dau semne de grabă, obosit, astfel incapabil să fiu grăbit, mă pun alene în pat, alături de scumpa mea soție. Fiindcă nu-mi place să dorm, întrucât am impresia că pierd vremea, am recurs la ”restanțele de făcut” din calculator... tot în pat... Furat fiind de un articol găsit pe facebook, menit, la prima vedere, să-mi vorbească despre uriașii menționați în biblie, unii dintre cei mai răi și fărădelege oameni care au trăit pe planetă, am început să citesc. Bineînțeles că nu era decât o capcană înțesată de radiestezii, Pentagon, extratereștri și alte baliverne care mi l-au adus urgent pe moș Ene la sprâncene. Doar l-au adus, însă nu l-au putut și păstra. În minte îmi veneau doar imaginea omului care a decis să ne fie îndrumător, ocrotitor și rugător pentru noi, acești doi mici copii, două picături neînsemnate din marea aceasta de oameni, două picături care nu au puterea nici să șefuiască o piatră minusculă de pe fundul mării, nici să determine înălțimea unui val, nici măcar să susțină vreo scândură aruncată din oaresce vas plutitor pe deasupra valurilor vieții. Recunoștința mi-a aruncat în față imagini, mi-a amintit cuvinte rostite de cea de lângă mine, mi-a arătat pentru a nu știu câta oară lumina radiantă de pe fața acestuia și, mai ales, m-a copleșit cu un singur fapt, cireașa de pe tortul acestei zile. Deși aflat într-un moment de mare sărbătoare pentru comunitatea dânsului, deși oaspeții, în număr mare, îi solicitau, în mod normal, toată atenția, ocrotitorul nostru nu a uitat că noi ne grăbim... Nu a uitat că trebuie să și mâncăm în graba noastră... Nu a uitat că mama noastră, internată într-un spital, are nevoie de afecțiune, hrană și atenție... Nu a uitat că, mereu, avem nevoie de o picătură din harul lui Dumnezeu... Lacrimi de recunoștință pentru picătura de lângă mine care împărtășește sentimente identice și pentru părintele nostru drag care face tot posibilul să ne aducă în suflete fericirea!
Nic :)

De bună dimineaţa

Căutând printre cele învăţate în vremurile trecute găsesc că "omul se naşte social". Da...oare chiar aşa o fi?

E sâmbătă dimineaţa. Ora 8 a.m. E final de săptămână şi totul pare firesc şi relaxant: vise de dimineaţă, somn niţel prelungit, răcoare, linişte.O realitate devenită miraj în doar câteva secunde: vecinuL nemulţumit de spaţiul locativ începe, de cu zori, să clădească sau re-dărâme ceea ce îl supără: lovituri, bubuituri, ce mai...zgomot continuu. Şi mica relaxare de weekend a fost zdruncinată.

Oare să fi regresat specia umană atât de mult încât ne-simţirea prezenţei socialului să fie o trăsătură definitorie? Ne-am schimbat şi chiar nu mai simţim nevoia de a avea bun simţ? Nu mai suportăm frâiele traiului pe aceiaşi planetă?

Da, recunosc: e o generalizare pripită; şi totuşi....!

Gabriela şi... asentimetul comun a lui Nicu

Recunostinta

Imi aduc aminte ca, la ora prânzului, într-una din zilele lunilor trecute, soția mea îmi arată blogul (acesta) și îmi spune: ”să știi că pe celelalte le-am închis”. Celelalte, adică cele două pe care draga mea soție își etala off-urile și recenziile, coerent, inteligent și intelectualicește scrise. Deși ea spune că reacția mea a fost ilizibilă, imediat am simțit un val de recunoștință. Pentru ea, a renunța la acareturile ce-i exprimau personalitatea, personalitate atât de bogată încât ar putea primi un nume de stil arhitecural (baroc, bizantin, etc.), era prea mult. Pentru ea, a-și limita libertatea de exprimare prin deschiderea ușilor sufletești și împărtășirea mediului de comunicare cu altcineva, este ceva extrem. Îmi aduc aminte că, pe când visam doar la o relație soț-soție, fotografia pe care o parcurgeam periodic (din păcate, nu zilnic), erau două mâini împreunate. În imina mea, două mâini împreunate însemna: dacă ție ți-e frig, atunci binecuvântarea asta o împart și eu cu tine; dacă tu mănânci o înghețată bună, kinder bueno să zicem :)... atunci jumătatea sunt convins că voi primi; dacă tu ești certat, atunci vin lângă umărul tău. Numai așa lovitura o putem împărți, ca să nu te doară așa tare; dacă tu ești foarte bun în domeniul pe care-l doresc și eu, atunci mă pot baza pe tine că o să-ți pierzi timp să mă înveți, în ciuda urgențelor, neplăcerilor de a sta în fața unui diletant, în ciuda nerăbdării, etc... Nu sunt bun la cuvinte, nu am scris niciodată, motiv pentru care postările iubitei mele soții consitutiau mereu motiv de mirare, de balsam intelectual, de surprindere și de dulceață. Așadar, hatârul de a mă face să simt că întotdeauna este bine să visezi, pentru că Dumnezeu este  iubitorul de oameni care se ocupă cu arta de a ne îndeplini visele, a fost o mare binecuvântare pentru mine. Nu ști să scrii, dar hai să facem asta împreună! Nimeni vreodată nu ți-a spus: ”măi... tu ai talent în vârful stiloului...” Nimeni nu mi-a transmis vreodată: ”te-aș băga cu totul în sufletul meu! Hai să facem asta împreună ca să mă cuibăresc în sufletul tău!” De dragul meu a executat cu sânge rece două alte bloguri cunoscute. Cu pistolul! Sau cu sabia... Nu am fost de față! Nu poți simți decât recunoștință... Nu poți spune decât: Îți mulțumesc Doamne! Tu ai grijă ca visele mele să se împlinească! Îți mulțumesc iubita mea! Îmi face bine, nici nu trebuie să mă semnez ca să recunoști scrierile mele :), și îți mulțumesc pentru bilețele. Parcă sunt la fel de surprinzătoare, calde, amuzante ca prima dată când am primit unul! Te iubesc, Nic.

O femeie adevărată

Uite o femeie adevărată; nu o cunosc nici măcar din depărtare. Am ajuns din pură întâmplare pe blogul ei şi mi-a plăcut: sinceritate, curaj, dragoste de viaţă şi mult mai mult decât atât. Împart cu voi un mic paragraf dintr-o postare:"Aşa că o s-o scriu din nou, negru pe alb, pentru toţi aceşti oameni “moderni” care nu mai au prilej să râdă de cei diferiţi lor: mie nu-mi e ruşine să am grijă exclusiv de copii mei, să fiu stăpâna bucătăriei mele, să-mi întâmpin soţul zâmbitoare şi cu cina caldă (pregătită, cu drag, unui om ce lucrează 12 ore zilnic într-un şantier), să mă las “întreţinută” financiar, să mă simt ocrotită, să mă simt mai puţin puternică şi mai puţin independentă ca alte femei. Eu încă nu m-am plictisit de copiii mei, n-am obosit să mă joc şi să vorbesc pe limba lor, nu simt că “mă tâmpesc” dacă nu conversez pe teme “serioase” cu alţi adulţi… Nu mă tem nici că soţul meu mă va vedea, în câteva luni, doar ca pe o gospodină anostă şi proastă, devenindu-mi brusc superior, nu mă deranjează nici că ştiu să schimb un scutec mai repede ca el. Nu mă simt umilită să spăl rufe sau vase, nu sunt obligată să o fac, dar îmi place să am casa mereu curată şi pot face asta chiar şi cu doi copii mici agăţaţi de poalele şorţului meu (virtual) de gospodină! " 

Pentru conţinutul integral vă dăruiesc şi sursa: http://www.jocurban.ro/injoaca/?p=6870

Gabriela

Nostalgie

         Fineţea firii umane te face uneori să îţi doreşti să împarţi, cu oricine trece pe stradă, ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti. Sunt oameni, locuri, armonii de cuvinte, consonanţe de suflete care te fac să simţi că trăieşti deosebit. Gustând privilegiul plăcerilor, îţi doreşti ca bucuria să inunde şi sufletele celorlalţi. În definire, omului i-a fost dăruită sensibilitatea, posibilitatea de a simţi prezenţa esteticului şi de a se armoniza prin trăiri cu acesta.  

          E simplu să te bucuri chiar si de ceea ce altul oferă prin vorbe sale.(Sau poate nu chiar atât de simplu…) Au fost ani de zile în care cei care au pus cap la cap cuvinte în articolele ce au stat ca bază a Dilemei Vechi, mi-au bucurat simţirile. De la un număr la altul îmi domoleam curiozitatea, încercând să o domesticesc. Da, au fost ani! Vremuri apuse de care îmi e dor. Simt lipsa lor  iar timpul le ia împreună cu el. Nu învinovăţesc dar îmi caut cauza. Poate că m-am schimbat eu şi nu mai gust infiltraţiile cu tentă politică sau poate acestea şi-au căpătat rol de protagonist în articole. Tradiţionalismul şi chiar conservatorismul, două mari defecte personale, se schimonosesc în faţa noii Dilemateci: unde e vechea revista? unde  e foaia lucioasă ce se aşeza filă peste filă în colecţie? Unde au plecat recenziile noilor apariţii? UNDE? Femeia din mine se revoltă şi ea în faţa unui citat aşezat într-un articol mai recent: „Îmi place să văd femei care merg la şcoală. E ca şi cum ai privi maimuţe pe patine cu rotile”. Oare chiar aşa să fie ? Alături de aceste valuri, a venit şi preţul plătit pentru conţinut. E drept: ce e bun are şi un preţ! Dar…oare îşi mai merită preţul? Se justifică aşteptarea…poate, poate furtuna de nisip, a fost dusă de val iar învechitele metehne revin şi ne însufleţesc din nou?

            Şi am ajuns să nu mai cred în ea; a fost, ne-am bucurat alături, am respectat cu stricteţe dimineaţa de joi(ah…cafea cu Dilema veche!)dar… nu mai  cred în ea. Adio, draga de ea !     

  
Gabriela