Frumoasele străine, Cărtărescu

             Nu intenționam să mă opresc la Cărtărescu, dată fiind experiența, nu tocmai plăcută, trăită alături de cartea „ De ce iubim femeile?” Însă, într-o zi mohorâtă, la birou, neavând nicio altă carte la îndemână, mi-am încercat norocul. Iar acum recunosc: nu regret. Am râs, pe săturate,  de una singură. Ba am mai și împărtășit altora, din umorul fin al autorului. 

         „Frumoasele străine” e un colaj de trei povestiri inspirate din „situaţii reale”. Totuşi „operă de ficţiune în mult mai mare măsură decât pare”, al cărei scop afirmat, în Prefață, de autor nu-i altul decât să stârnească râsul. Şi da, i-a reuşit de minune.

        Prima dintre povestiri, cea care, de altfel, mi-a plăcut și cel mai mult, redă peripeţiile scriitorului după ce primeşte din Danemarca un plic cu antrax! Istorioara e savuroasă. Teama dusă la extrem, aruncarea plicului, recuperarea acestuia împreună cu blânda şi înţeleapta soţie Ioana, iar apoi aventura din sediul poliţiei, prilej de a portretiza satiric, prin locotenentul Văcărescu şi maiorul Ghilduş, micile mari defecte ale sistemului, nu te pot lăsa trist și imun la umorul lor.

        Cea de-a treia povestire prezintă răspunsul lui Cărtărescu la  invitația unui anume scriitor Ciubotaru de a merge  la Bacău „pentru o lectură de versuri la Casa de Cultură locală”.  Tânărul scriitor de 28 de ani are parte de cea mai înfometată drumeţie din viaţa lui. Gazdele sale, crème de la crème a peisajului literar băcăuan, sunt atât de preocupate să „întreţină” cum se cuvine celebritatea din Bucureşti (inclusiv cu o vizită nocturnă la crucea eroilor de la Mărăşeşti şi, mai târziu, la o tânără  „fată faină”, care mai şi citeşte) încât nu-l bănuiesc de asemenea „vulgare nevoi ale burţii”. 

       Am lăsat la urmă călătoria autorului în Franța, experiență relatată în cea de a doua povestire. Recunosc, această a doua istorisire nu se ridică la nivelul umorului celorlalte două și chiar, puțin, m-a plictisit.

       Mda...uneori stilul lui Cărtărescu captivează.

                                                                               Gabriela

O idee care ne sucește mințile, Pleșu, Liiceanu,Patapievici

        Nu am trăit în comunism sau, mai corect spus, mi-am făcut doar primii pași din viață în acest regim. Deci, poate nu s-ar justifica lectura acestei cărți. Însă, mulți sunt cei care elogiază regimul nu de mult apus. Curiozitatea m-a îndemnat, și pe mine, să încerc să întrevăd, printre rândurile celor trei mari oameni de cultură contemporani, ceea ce a însemnat comunismul dincolo de ideologie.

         Cartea merită fiecare secundă petrecută alături de ideile scriitorilor ei. 

Câteva scurte fragmente pentru a vă convinge să o citiți:

„Comunismul e aşadar demiurgic şi criminal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produsul precedent al Creaţiei ratate. Calea către „omul nou“ trece în mod fatal printr-un viol planificat într-un laborator al gândirii economice şi politice deopotrivă. Violul economic, pentru a fi înfăptuit, trebuie precedat de organizarea unui partid care, odată ajuns la putere, va curăţa terenul (= va ucide cât e nevoie din populaţia fiecărei ţări) în vederea construirii unei structuri economice inexistente până atunci. Şi venind după, este evident că această structură este superioară celei care a precedat-o şi pe care ea a distrus-o. Atunci vom înţelege cu toţii, cei rămaşi în viaţă, că preţul de sânge al acestui „după“ merita din plin să fie plătit.”

”Reiau mereu, în ultima vreme, o temă a Indiei tradiționale, care spune că viața omului are patru etape: o etapă a formării, una a întemeierii familiei, după aceea o etapă a participării comunitare și ultima etapă, cea a retragerii din lume. E bine să parcurgi aceste etape în această suită. Dacă vrei ca în perioada formării să te ocupi de a treia etapă, a participării comunitare, s-ar putea să fii încă nepregătit pentru asta.”

Gabriela

Leila – măritată cu forţa, Marie-Therese Cuny

          A fost demostrată tendinţa oamenilor de a îşi îndrepta lectura spre scriitori de acelaşi gen cu ei; poate este firesc ca femeile să empatizeze mai uşor cu semenele lor, iar bărbaţii să înţeleagă mai facil o carte scrisă de unul de-al lor. Drept dovadă şi această carte stă sub semnătura unei autoare.

            În ultimii ani, am citi mărtuii tulburătoare scrise de femei - victime ale distriminării religioase. Şi aceasta dezvăluie o astfel de mărturie. O tânără musulmană, cu părinţi născuţi, crescuţi şi educaţi în Maroc, îşi trăieşte copilăria şi tinereţea sub grija obsesivă a părinţilor „protectivi”. Deşi născută în Franţa, şi locuind în această ţară, ea este obligată să se supună rigorilor excesive impuse de religie. Educată după principii clar impuse de părinţii ei, singura oază de libertate a Leilei erau orele petrecute la şcoală. Ajunsă la capătul puterilor, bătută şi chinuită de tatăl ei, a încercat în repetate rânduri să se sinucidă. La vârsta căsătoriei a fost obligată să se mărite cu un tânăr necunoscut ei, dar care aparţinea aceleiaşi religii. Cu toate că a fost chinuită, umilită şi înjosită, şi în căsnicie, ea dă naştere unui copil, reuşind, într-un final să pună capăt infernului şi să îşi înceapă o viaţă liberă.

           

Chiar dacă anii au trecut şi a reuşit să se elibereze din ororile trăite, urmele îşi vor păstra un caracter de permanenţă, urmărind-o întreaga viaţă.

            E trist acest exemplu; ceea ce e şi mai trist e că povestea aparţine realului, iar ca ea sunt alte sute asemenea poveşti de viaţă.

Gabriela

„Care pe care” , Aurora Liiceanu şi Alice Năstase

              Cu tărie cred că fiecare carte citită aduce cu ea un „plus”. Fie aceste beneficiu doar de îmbogăţire a vocabularului sau împrospătare a unor convingei mai vechi, tot ca aport spre dezvoltare se prezintă. Aşa cum, la început de an, mi-am propus că dacă nu pot spune ceva bun despre vreunul dintre semenii mei, mai bine tac, aşa încerc, şi acum, să găsesc câte ceva „educativ” în ultima carte citită.

            „Care pe care”  scrisă de Aurora Liiceanu şi Alice Năstase este, de fapt, o împletire de gânduri, idei şi sentimente personale ale celor două scriitoare. Categoric, o carte ce se vrea a fi citită de latura feminină a umanităţii, această scriere este tapetată cu regret şi nemulţumire, stări universal pretins a fi întâlnite în viaţa femeilor.

                 Chiar dacă nu am rezonat cu textul celor două scriitoare, mi-am păstrat pentru suflet două trei idei:

„nu poţi vedea zilnic aceiaşi figură fără să se aştearnă treptat praful peste emoţia revederii. Şi poate că a primi un cadou, pur şi simplu în afara aşteptărilor – deci, uite aşa, într-o miercuri oarecare sau într-o joi obişnuită, are un efect mai mare prin neaşteptarea lui, prin surpriza cea mai surpriză. Adică, nu „oare ce-o fi în pachet”, ci „oare de ce ?”

Vorbă cu haz : „ de ce nu se desparte o femeie deşteaptă? Pentru că unul mai bun nu găseşte iar altul ca el nu-i trebuie”

„Se spune că bărbatul şi copiii cum îi creşti aşa îi ai. Adică aşa cum construişti o relaţia, indiferent care, chiar şi cea dintre părinţi şi copii, aşa este ea. Relaţia nu există în sine, ea este ca o construcţie, este ca o plantă. Relaţia se face. Se cultivă. Recolta depinde de cultivator.”

„Copil fiind, am văzut odată un abecedar vechi, din acelea care au dispărut după 1947, când le-au luat locul manualele comuniste. Mi-amintesc că pe o pagină era următoarea imagine: la o masă simplă, erau aşezate patru personaje, un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi tărăneşte, amândoi în vârstă, fiecare în câte un cap al mesei, un militar tânăr şi un rege, nu mai ştiu exact care. În text se spunea că după o luptă grea, soldatul îi spune regelui că garnizoana este departe, dar că prin preajmă, într-un sat apropiat, trăiesc părinţii lui, la care ei pot poposi ca să mănânce, şi eventual, să se odihnească, iar regele a acceptat. Morala lecţiei mi-a rămas şi acum în minte. Ea spunea aşa: să nu-ţi fie niciodată ruşine cu părinţii tăi!  Deci la vremea acelor abecedare, copiii învăţau să citească şi, în acelaşi timp, să-şi respecte părinţii. Şcoala îi învăţa. Nu părinţii, sau poate că nu numai părinţii.”

Gabriela

Mă macină gândurile...

     Adevărat este că familia e dată de bunul Dumnezeu, iar prieteniile sunt rodul stăruinței și interesului personal. M-am întrebat, adesea, de ce nu se poate transforma o relație de sânge, într-una de prietenie? De ce nu poți să faci din cumnat/cumnată, socru/soacră, nepot/nepoată cel mai bun prieten?

Supoziții ar fi câteva: nu poți obliga un străin să te aprecieze și chiar să ți se împrietenească, subiecții interacțiunilor ar fi prea diferiți și nu ar avea vreun interes comun, etc. În prietenie funcționează o normă a reciprocității, din fidelitate cred, normă care nu pare a avea aplicabilitate în relațiile de sânge. Și știm prea bine că ochii care nu se caută/nu se văd pășesc spre uitare iar sentimentele neîmpărtășite sunt luate de negura vremii.

Gabriela

Țara cu un singur gras

     Poate că se adresează unui segment de vârstă mai tânăr ca mine, dar eu cred că e de citit. E scurtă și se citește repede.
    Subiectul cărții constă în vizita întreprinsă de autor în Coreea de Nord, o țară închisă străinilor. Descrierea acestui tărâm(nu tocmai de basm) în care domnește un comunism absurd, mi-a deschis ochii, arătându-mi că se poate(chiar se poate!) trăi și mai rău. Regimul dictat de  Kim Jong Un, fiu al lui Kim Jong Il și nepotul lui Kim Ir Sen, este de departe unul care ucide, atât la propriu cât și la figurat, resursa umană a țării.

     În cele șapte zile petrecute în această țară, Adelin Petrițor, reușește să surprindă și alte aspecte decât cele pe ar fi dorit oficialii țării să se afișeze. Oameni în permanență obosiți, supravegheați clipă de clipă, fiițe manipulate de o un regim nemilos, cozi interminabile la magazinele cu alimente, rații insuficiente și date de regim pe cartele individuale, toate aceasta fiind doar câteva dintre „picateriile”  întrezărite de autorul în „țara cu un singr gras”.

     Cartea e un amplu reportaj, care, la finalul său, îți trezește un fior de bucurie că te-ai născut în Europa, într-o Românie ce s-a descotorosit cu ani în urmă de comunism. 

Gabriela