Sfârşitul... lumii

                Se pare că a venit(din nou) vremea întrebărilor. Atât presa scrisă cât şi cea audio vizuală „excelează” prin contraziceri  şi preziceri exacte despre ceea ce va aduce viitorul: 21 decembrie sfârşitul lumii. Calculele „exacte” făcute de mari cercetători pământeni ne „ajută” să înţelegem că e cazul să tragem linie şi să ne trăim ultimele          săptămâni din viaţă.

              Acest, nu tocmai confortabil subiect, a ajuns să fie dezbătut în toate ungherele societăţii. Suprasaturaţi cu informaţii, oamenii încep să aibă vise şi închipuiri cum că ar trăi sfârşitul lumii. Unii îşi asuma chiar rolul de informatori ai Divinităţii, alţii se bucură că au avut şi ei şansa de a fi înştiinţaţi prin vis de capătul omenirii.

Uitându-mă în jur, ştiind că poporul român este recunoscut ca popor creştin, cunoscător al Scrierilor Sfinte şi trăitor al ortodoxiei, nu puţină îmi e mirarea văzând impacientarea oamenilor, încrederea acordată unor „zvonăraşi” cu scopuri subversive, neliniştea şi poate chiar obsesia care a pus stăpânire pe minţile şi  sufletele lor.

              E drept că se pot găsi explicaţii pentru această manifestare de docilitate, însă îmi e greu să cred că o simplă intenţie de manipulare a reuşit să subjuge atenţia unui întreg popor. Unde ne e oare capacitatea de discernere a informaţiei? Unde ne sunt grămezile de cunoştinţe adunate în atâţia şi atâţia ani? Pe unde ne-am ascuns caracterul nostru de dârz creştin?  (Sub, deasuprea, sau în profundul fond al mass-mediei...)

           Şi aşa ajungem să ne plecăm comportamental unora sau altora…

Apropos, o idee ce tare mi-a plăcut : Paulo Choelho „ce îţi aduce viitorul depinde, pe de-a-întregul de capacitatea ta de a iubi”.

Gabriela

Noua mea nepoţică

  Cea mai tânără nepoţică, Maria ... o fiinţă cu adevărat binecuvântată!!!

Cuvintele

         Accelerarea vieţii a produs multiple deformări ale socialului; una dintre zonele afectate de tumultul cotidian este şi cea a limbii române. Restrângând aria de exemplificare, m-aş opri la exprimarea sau vorbirea pe care fiecare om o foloseşte în fiecare zi.

          Mă întrebam câţi dintre noi mai acordă atenţie formei fondului exprimat prin cuvinte? Câţi din cei ca mine mai au timp să se gândească la esteticul şi eticul exprimării?

          Primii ani de şcoală au purtat în ghiozdănelul meu, un carneţel pe numele său „vocabular de expresii frumoase”. Erau câteva coli de hârtie în care fie epitet sau personificare, metaforă sau comparaţie, fiecare exprimare „deosebită” îşi găsea locul. Pauzele între orele de curs aduceau cu ele, inevitabil, „cântărirea” valorilor strânse de fiecare şcolar în aceste carneţele. Cred că era o metodă benefică de a ne face atenţi la esteticul limbii noastre româneşti.

          Adolescenţa a venit şi ea cu admiraţia faţă de operele marilor scriitori. Idei transpuse estetic în romane pe care de multe ori le citeai de dragul exprimărilor şi nu pentru profunzimea textului, au adus cu ele aprecierea faţă de armonia cuvintele româneşti.

          Anii au trecut însă. Lucrurile s-au îngrămădit să se întâmple. Am devenit grăbiţi şi dornici de a ne atinge scopurile. Exprimarea a rămas pe un plan secund, servind drept scară spre ţintă. Atenţia nu ni se mai îndreaptă spre bogăţia impresionantă a semanticii limbii române. Uităm să mai săpăm spre adâncul sensurilor iar trăirile noastre rămân la superficialitatea suprafeţei. 

Se pare că azi suntem departe de mai vorbi sensul cuvintelor…

Gabriela

dovada că se poate citi în orice condiţii...

Lectură la Marea Moartă

O hotărâre cu tupeu

          Răsfoind în memorie, mi-am amintit de unul dintre obiceiurile personale tare dragi mie: plimbatul din blog în blog. E drept că timpul nu e, în permanenţă, îngăduitor cu mine...însă se mai ivesc răgazuri. Tot cu plăcere îmi amintesc de încântarea pe care o aveam când întâlneam consecvenţă în postările de pe vre-un blog. Şi dacă mi s-au dăruit(indirect) , aproape zi de zi, idei în cuvinte şi nu numai, am hotărât (supunându-mi la vot mintea, inimioara şi propria voinţă) să mă provoc la scris în fiecare zi(sau...aproape în fiecare zi).

Aşadar...first day:

"Cicatricile sunt medalii gravate cu fier şi foc în carne(...),dovedind că omul de faţă este unul călit în luptă."(Manuscrisul găsit la Accra, Paulo Coelho). 

Momentele de restrişte ivite în viaţă, interminabilele lupte mai mult sau mai puţin acerbe, ne dăruiesc înţelepciune şi răbdare. Oftăm, ne supărăm şi ne mâhnim înfrânţi fiind. Şi, nu ne dăm seama că, de fapt, fiecare înfrângere este mai mult decât o victorie .Fiecare cicatrice este o dovadă grăitoare a unui dram de înţelepciune adăugat ca trofeu.

Bun venit îngăduinţă, recunoştinţă şi drag de viaţă!

Gabriela

Trecerea la ora de iarnă mă încântă în fiecare an

              E real şi adevărat! Trecerea la ora de iarnă îmi stârneşte încântarea în fiecare toamnă. Cu toate că expectanţele mele, cu privire la plăcerea personală de a dormi, erau cu totul altele, mă bucur şi în această noapte de sâmbătă de o oră de somn în plus. Zâmbesc gândindu-mă că, şi în acest an, v-om avea parte de oameni "luaţi prin surprindere", mai mult sau mai puţin orientaţi în timp. Fiecare clipă cu farmecul ei ! :)

 În fapt, din noaptea aceasta trecem la ora standard a României, cu două ore în plus în raport cu meridianul de la Greenwich. Începând cu 1997, România s-a aliniat statelor Uniunii Europene în ceea ce priveşte data la care se trece fie la ora de vară, fie la ora de iarnă. Ora de iarnă începe în fiecare ultimă duminică a lunii octombrie, în timp ce în ultima duminică a lunii martie, ceasul este dat cu o oră înainte, pentru trecerea la ora de vară. În România, ora de vară a fost introdusă pentru prima dată în anul 1932, datele de schimbare fiind prima duminică din aprilie și prima duminică din octombrie. http://jurnalul.ro/stiri/observator/ora-de-iarna-ceas-inapoi-ora-de-vara-627237.html

Gabriela

responsabilitate

                Oamenii vin şi pleacă; mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi e dator cu o moarte. Ne cunoaştem, ne împritenim iar mai apoi ne conducem, unul pe altul, pe ultimul drum. E cât se poate de firesc. Ne ataşăm, fixăm sentimente, nutrim respect şi admiraţie, ne despărim cu lacrimi şi suspine.

Vârsta aduce cu ea şi moartea. Trecerea anilor aşază implicit pe cursul ei, despărţirea de viaţa aceasta. Însă, excepţiile construiesc regula. Un accident nevinovat, poate oricând aduce cu el o moarte năpraznică. 

              Când te întâlneşti cu nefireasca plecare din viaţa curentă a unei fiinţe, care a pus o virgulă într-unul dintre enunţurile devenirii tale, ţi se trezeşte conştiinţa din fireasca amorţeală. Şi vin întrebările: de ce nu am făcut cât timp puteam încă să fac, de ce am tăcut când trebuia să vorbesc, de ce l-am ocolit când se lupta cu singurătatea, de ce l-am judecat pentru ce el nu era de fapt(lista întrebărilor având un potenţial lesne de imaginat). Apăsarea, nodul în gând şi uşoara nelinişte te fac să înţelegi că ai avut şi tu un rol în viaţa celui răposat; responsabilitatea ta a existat chiar dacă   ochii tăi închişi se ascund refuzând a o vedea. 

            Şi trec clipele...se duc oameni faini din vieţile noastre. Şi poate cu ei, pleacă şi o parte din noi...sau poate plecarea lor ne înlesneşte înţelegerea responsabilităţii pe care o avem pentru cel de lângă noi.

              Dumnezeu să vă aibă în grijă şi pază, domnule Horea !

Gabriela

Fiecare din noi are propriul mod de a se relaxa

                    În ultima perioadă am beneficiat de un regim de viaţă ieşit puţin din tiparul cotidian; fără prea multă treabă la job(sau cu suficient de multă treaba dar posibilitatea de a o amâna), un program relaxat, o porţie zilnică de efort fizic, una consistentă(nu chiar pe măsura dorinţelor) de lectură şi nelipsita dragoste de zi cu zi(nu vă gândiţi la prostii!). Oameni dragi, alături de cunoştinţe plăcute deşi noi, locurile vizitate cu pasul şi timpul petrecut într-o deplină armonie, m-au făcut să îmi reamintesc că darul vieţii trebuie cu adevărat preţuit. 

                    Am să împart cu voi câteva din momentele imortalizate în această vreme de relaxare:

Cetatea de la Cîlnic, Sibiu                                                                   

  Meci de tenis, Govora


 

Zărneşti:"Între prăpăstii", Braşov

Al meu drag 

 

Gabriela

Lecţii învăţate

          Cred că a venit momentul să vorbesc puţin despre divorţul meu; motivele pentru care fac asta sunt de ordin personal(normal!): cred că scânteile ivite în ultima vreme m-au ajutat să înţeleg că e constructiv să las a curge, în public, câteva din experienţele personale. Poate că e departe de principiile eticii ceea ce fac eu acum dar scopul justifică trecerea peste unele bariere ale bunului simţ.

            Văd în jur oameni ce trăiesc experienţe similare cu a mea; oameni a căror realitate nu pare a fi una dezirabilă. Sunt(poate) fiinţe lipsite de curajul de a vedea lucrurile aşa cum sunt ele în fapt.

            Dar să revenim la povestea mea. Nu e atât de relevant ceea ce a fost, unde sau cum, cine sau de ce a greşit; important e ce s-a marcat ea în bagajul conştiinţei mele.

1. În primul rând, m-a făcut să înţeleg că pasul căsătoriei nu salvează o relaţie aflată pe o luntre în paragină. Acum sunt convinsă că dacă îmbinările nu sunt „aşa cum trebuie” puzzle-ul nu va arăta precum imaginea model nici după lipire.
2. Un sentiment, precum cel al geloziei, nu va fi ucis prin actul(administrativ!?) supunerii reciproce. Nu pot să îmi dau seama de unde apare acest instinct spre posesiune faţă de persoana îndrăgită şi agresivitate faţă de imaginaţii rivali dar sunt sigură că mariajul nu e reţeta corect prescrisă pentru aşa ceva.
3. Valorile personale, ideile definitorii ale individualităţii celor doi, neacceptate de partea opusă(mă refer la sexul opus) în timpul sedimentării relaţiei, vor constitui, în permanenţă, un ring de replici colorate sinistru pentru viitoarea familie.
4. E dificil să găseşti un canal prin care comunicarea să se realizeze în parametrii; însă trecerea timpului nu vine cu un asemenea dar de nuntă
5. Dacă ai creionat în minte, printre posibilele planuri de viitor, şi varianta divorţului, fii sigur că aşa va fi (e evident că cel puţin o cauză există deja).
6. O relaţie de week-end(mă refer la relaţiile cultivate „la distanţă”) nu poate garanta o căsnicie funcţională(altfel spus: sunt sortite eşecului).
7. Prietenia dintre doi oameni e departe de a fi dragoste.
8. Ajungi sa intelegi cu adevarat ce inseamna singuratatea cand ai experienta de a o trai in doi

P.S. : am convingerea că fiecare dintre noi are, undeva în lumea asta, un suflet care să vibreze pe aceleaşi lungimi de undă. Ştiu însă că, de multe ori, ne opunem cu vehemenţă, şansei de a-l întâlni.

P.P.S : ani la rând am trăit cu ideea că nu mai există relaţii funcţionale sau căsnicii fericite(o reprezentare socială ce a avut la bază o sumă de factori). E vremea să recunosc că am greşit: ultimii ani mi-au dăruit exemple(alături de cel personal) de familii cu adevărat fericite .

Gabriela 

Un an de căsnicie

            În pas alergător a trecut şi primul an din căsnicie. Ştiu, cei care mă ştiţi mai bine şi aţi fost puţin atenţi la viaţa mea, veţi spune că adevărul e undeva la mijloc: da, a trecut un an de când, în fapt, m-am căsătorit pentru a doua oară. Dar revin şi spun: am împlinit un an de căsnicie. 

          Ştiu că mulţi dintre noi ne aruncăm în viaţă folosind ca scut propriul cap; de asemenea, sunt conştientă că trend-ul actual a marginalizat mariajele ocupându-se de idile trecătoare şi "specifice vârstei". Discuţiile cu amicii precum şi priveliştea socială tot acelaşi lucru mi-l dezvăluie : că nu mai e la modă a te căsători. O fi ...nu o fi..mai mult nu o fi decât o fi...cert e că eu mă declar ENTUZIASMATĂ de plăcerile unei căsnicii. Veţi spune că încă e prea tânără vremea ca entuziasmul meu să se fi spulberat. Nici pe departe nu e aşa!  Drept vă mărturisesc că iubesc (alături de soţul meu unic) tot ce poate oferi o căsnicie: doi sau trei în loc de unul, împărţit, empatizat, zâmbit, plâns, bucurat, alergat, muncit, lenevit, vizionat, călătorit, gătit în doi şi nu de unul singur! E extraordinar să simţi gustul lecturii de pe buzele dragului tău, bărbiţa nerasă pe obraz, nerăbdarea în aşteptarea clipei unui prânz împreună, privirea fericită a reântâlnirii după 8 ore de muncă, micul dejun servit la telefon, discuţiile interminabile din serile prelungite...oh! şi câte altele!

       În adolescenţa mea naivă, visam privind gesturile tandre şi ascultând cuvintele de drag din sânul unei familii trecute de a doua tinereţe şi îmi şopteam timid, ca pentru mine: aşa va fi şi căsnicia mea ! Şi uite cum, visele din adolescenţă capătă contur şi conţinut!
           

                                                                                                       Gabriela

Învătământ politizat în stil românesc

         Au trecut câţiva ani de când am plecat de pe băncile şcolii sălăjene însă aceasta nu mâ împiedică să păstrez sentimente de respect şi admiraţie pentru dascălii locali. Le sunt recunoscătoare! atât celor care, în mod direct, au vegheat la formarea mea ca om, cât şi celor din umbră, care, prin funcţiile lor, au asigurat o continuitate armonioasă în valorile învăţământului sălajean.

          Răsfoind zilele aceastea presa locală, mărturisesc că m-am împiedicat de două evenimente nu tocmai demne într-un stat de drept: demiterea inspectorului general Ioan Abrudan (fără justificare) şi hemi-demiterea inspectorului general adjunct Szabo Stefan .(spun hemi-demitere pentru că aceasta a fost demis din funcţie în ziua de vineri a săptămînii trecute, iar ieri a fost re-numit într-o funcţie similară, creată peste noapte).

Oare chiar atât de toleranţi am ajuns încât să închidem ochii la maşinaţiile politicului românesc?!!

Gabriela

Pentru o imagine mai amplă : http://www.graiulsalajului.ro/index.php?cmd=articol&idart=29791

Recunoștință

Ca orice om normal, duminica, doar în această duminică, am avut șansa să dorm... Morocănos, grăbit, fără să dau semne de grabă, obosit, astfel incapabil să fiu grăbit, mă pun alene în pat, alături de scumpa mea soție. Fiindcă nu-mi place să dorm, întrucât am impresia că pierd vremea, am recurs la ”restanțele de făcut” din calculator... tot în pat... Furat fiind de un articol găsit pe facebook, menit, la prima vedere, să-mi vorbească despre uriașii menționați în biblie, unii dintre cei mai răi și fărădelege oameni care au trăit pe planetă, am început să citesc. Bineînțeles că nu era decât o capcană înțesată de radiestezii, Pentagon, extratereștri și alte baliverne care mi l-au adus urgent pe moș Ene la sprâncene. Doar l-au adus, însă nu l-au putut și păstra. În minte îmi veneau doar imaginea omului care a decis să ne fie îndrumător, ocrotitor și rugător pentru noi, acești doi mici copii, două picături neînsemnate din marea aceasta de oameni, două picături care nu au puterea nici să șefuiască o piatră minusculă de pe fundul mării, nici să determine înălțimea unui val, nici măcar să susțină vreo scândură aruncată din oaresce vas plutitor pe deasupra valurilor vieții. Recunoștința mi-a aruncat în față imagini, mi-a amintit cuvinte rostite de cea de lângă mine, mi-a arătat pentru a nu știu câta oară lumina radiantă de pe fața acestuia și, mai ales, m-a copleșit cu un singur fapt, cireașa de pe tortul acestei zile. Deși aflat într-un moment de mare sărbătoare pentru comunitatea dânsului, deși oaspeții, în număr mare, îi solicitau, în mod normal, toată atenția, ocrotitorul nostru nu a uitat că noi ne grăbim... Nu a uitat că trebuie să și mâncăm în graba noastră... Nu a uitat că mama noastră, internată într-un spital, are nevoie de afecțiune, hrană și atenție... Nu a uitat că, mereu, avem nevoie de o picătură din harul lui Dumnezeu... Lacrimi de recunoștință pentru picătura de lângă mine care împărtășește sentimente identice și pentru părintele nostru drag care face tot posibilul să ne aducă în suflete fericirea!
Nic :)

De bună dimineaţa

Căutând printre cele învăţate în vremurile trecute găsesc că "omul se naşte social". Da...oare chiar aşa o fi?

E sâmbătă dimineaţa. Ora 8 a.m. E final de săptămână şi totul pare firesc şi relaxant: vise de dimineaţă, somn niţel prelungit, răcoare, linişte.O realitate devenită miraj în doar câteva secunde: vecinuL nemulţumit de spaţiul locativ începe, de cu zori, să clădească sau re-dărâme ceea ce îl supără: lovituri, bubuituri, ce mai...zgomot continuu. Şi mica relaxare de weekend a fost zdruncinată.

Oare să fi regresat specia umană atât de mult încât ne-simţirea prezenţei socialului să fie o trăsătură definitorie? Ne-am schimbat şi chiar nu mai simţim nevoia de a avea bun simţ? Nu mai suportăm frâiele traiului pe aceiaşi planetă?

Da, recunosc: e o generalizare pripită; şi totuşi....!

Gabriela şi... asentimetul comun a lui Nicu

Recunostinta

Imi aduc aminte ca, la ora prânzului, într-una din zilele lunilor trecute, soția mea îmi arată blogul (acesta) și îmi spune: ”să știi că pe celelalte le-am închis”. Celelalte, adică cele două pe care draga mea soție își etala off-urile și recenziile, coerent, inteligent și intelectualicește scrise. Deși ea spune că reacția mea a fost ilizibilă, imediat am simțit un val de recunoștință. Pentru ea, a renunța la acareturile ce-i exprimau personalitatea, personalitate atât de bogată încât ar putea primi un nume de stil arhitecural (baroc, bizantin, etc.), era prea mult. Pentru ea, a-și limita libertatea de exprimare prin deschiderea ușilor sufletești și împărtășirea mediului de comunicare cu altcineva, este ceva extrem. Îmi aduc aminte că, pe când visam doar la o relație soț-soție, fotografia pe care o parcurgeam periodic (din păcate, nu zilnic), erau două mâini împreunate. În imina mea, două mâini împreunate însemna: dacă ție ți-e frig, atunci binecuvântarea asta o împart și eu cu tine; dacă tu mănânci o înghețată bună, kinder bueno să zicem :)... atunci jumătatea sunt convins că voi primi; dacă tu ești certat, atunci vin lângă umărul tău. Numai așa lovitura o putem împărți, ca să nu te doară așa tare; dacă tu ești foarte bun în domeniul pe care-l doresc și eu, atunci mă pot baza pe tine că o să-ți pierzi timp să mă înveți, în ciuda urgențelor, neplăcerilor de a sta în fața unui diletant, în ciuda nerăbdării, etc... Nu sunt bun la cuvinte, nu am scris niciodată, motiv pentru care postările iubitei mele soții consitutiau mereu motiv de mirare, de balsam intelectual, de surprindere și de dulceață. Așadar, hatârul de a mă face să simt că întotdeauna este bine să visezi, pentru că Dumnezeu este  iubitorul de oameni care se ocupă cu arta de a ne îndeplini visele, a fost o mare binecuvântare pentru mine. Nu ști să scrii, dar hai să facem asta împreună! Nimeni vreodată nu ți-a spus: ”măi... tu ai talent în vârful stiloului...” Nimeni nu mi-a transmis vreodată: ”te-aș băga cu totul în sufletul meu! Hai să facem asta împreună ca să mă cuibăresc în sufletul tău!” De dragul meu a executat cu sânge rece două alte bloguri cunoscute. Cu pistolul! Sau cu sabia... Nu am fost de față! Nu poți simți decât recunoștință... Nu poți spune decât: Îți mulțumesc Doamne! Tu ai grijă ca visele mele să se împlinească! Îți mulțumesc iubita mea! Îmi face bine, nici nu trebuie să mă semnez ca să recunoști scrierile mele :), și îți mulțumesc pentru bilețele. Parcă sunt la fel de surprinzătoare, calde, amuzante ca prima dată când am primit unul! Te iubesc, Nic.

O femeie adevărată

Uite o femeie adevărată; nu o cunosc nici măcar din depărtare. Am ajuns din pură întâmplare pe blogul ei şi mi-a plăcut: sinceritate, curaj, dragoste de viaţă şi mult mai mult decât atât. Împart cu voi un mic paragraf dintr-o postare:"Aşa că o s-o scriu din nou, negru pe alb, pentru toţi aceşti oameni “moderni” care nu mai au prilej să râdă de cei diferiţi lor: mie nu-mi e ruşine să am grijă exclusiv de copii mei, să fiu stăpâna bucătăriei mele, să-mi întâmpin soţul zâmbitoare şi cu cina caldă (pregătită, cu drag, unui om ce lucrează 12 ore zilnic într-un şantier), să mă las “întreţinută” financiar, să mă simt ocrotită, să mă simt mai puţin puternică şi mai puţin independentă ca alte femei. Eu încă nu m-am plictisit de copiii mei, n-am obosit să mă joc şi să vorbesc pe limba lor, nu simt că “mă tâmpesc” dacă nu conversez pe teme “serioase” cu alţi adulţi… Nu mă tem nici că soţul meu mă va vedea, în câteva luni, doar ca pe o gospodină anostă şi proastă, devenindu-mi brusc superior, nu mă deranjează nici că ştiu să schimb un scutec mai repede ca el. Nu mă simt umilită să spăl rufe sau vase, nu sunt obligată să o fac, dar îmi place să am casa mereu curată şi pot face asta chiar şi cu doi copii mici agăţaţi de poalele şorţului meu (virtual) de gospodină! " 

Pentru conţinutul integral vă dăruiesc şi sursa: http://www.jocurban.ro/injoaca/?p=6870

Gabriela

Nostalgie

         Fineţea firii umane te face uneori să îţi doreşti să împarţi, cu oricine trece pe stradă, ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti. Sunt oameni, locuri, armonii de cuvinte, consonanţe de suflete care te fac să simţi că trăieşti deosebit. Gustând privilegiul plăcerilor, îţi doreşti ca bucuria să inunde şi sufletele celorlalţi. În definire, omului i-a fost dăruită sensibilitatea, posibilitatea de a simţi prezenţa esteticului şi de a se armoniza prin trăiri cu acesta.  

          E simplu să te bucuri chiar si de ceea ce altul oferă prin vorbe sale.(Sau poate nu chiar atât de simplu…) Au fost ani de zile în care cei care au pus cap la cap cuvinte în articolele ce au stat ca bază a Dilemei Vechi, mi-au bucurat simţirile. De la un număr la altul îmi domoleam curiozitatea, încercând să o domesticesc. Da, au fost ani! Vremuri apuse de care îmi e dor. Simt lipsa lor  iar timpul le ia împreună cu el. Nu învinovăţesc dar îmi caut cauza. Poate că m-am schimbat eu şi nu mai gust infiltraţiile cu tentă politică sau poate acestea şi-au căpătat rol de protagonist în articole. Tradiţionalismul şi chiar conservatorismul, două mari defecte personale, se schimonosesc în faţa noii Dilemateci: unde e vechea revista? unde  e foaia lucioasă ce se aşeza filă peste filă în colecţie? Unde au plecat recenziile noilor apariţii? UNDE? Femeia din mine se revoltă şi ea în faţa unui citat aşezat într-un articol mai recent: „Îmi place să văd femei care merg la şcoală. E ca şi cum ai privi maimuţe pe patine cu rotile”. Oare chiar aşa să fie ? Alături de aceste valuri, a venit şi preţul plătit pentru conţinut. E drept: ce e bun are şi un preţ! Dar…oare îşi mai merită preţul? Se justifică aşteptarea…poate, poate furtuna de nisip, a fost dusă de val iar învechitele metehne revin şi ne însufleţesc din nou?

            Şi am ajuns să nu mai cred în ea; a fost, ne-am bucurat alături, am respectat cu stricteţe dimineaţa de joi(ah…cafea cu Dilema veche!)dar… nu mai  cred în ea. Adio, draga de ea !     

  
Gabriela

De ce blog ?

                Una dintre moştenirile genetice care, încă de la naştere şi-a manifestat prezenţa, este nevoia noastră de apartenenţă la un social. Omul a fost dăruit de Dumnezeu celorlalţi; s-a născut alături şi printre semeni, asigurându-şi existenţa prin interdependenţă. Tot de la stăbunii noştri ne-a rămas şi sensibilitatea afectivă (că doar... deh... omul afectiv se naşte). Alături de fineţea trăirilor, cu un dram de intelect educabil ne-am pricopsit fiecare din noi. Experienţa a dovedit că putem să modelăm ceea ce a fost plăsmuit. 

                 Timpul s-a scurs, anii au plecat grăbiţi însă uitând şi pe la noi din înfăptuirile lor.

               Din drag de noi, admiraţie şi drag de voi, pentru voi şi noi, s-a născut ideea acestui blog.

În speranţa timidă că ceea ce vom oferi, dăruindu-ne, nu va prisosi peste măsură, vă îmbrăţişăm cu drag.

Gabyta si Nic.