Oare chiar nu mai avem nevoie de poveștile copilăriei?

        Mă plimbam, în seara asceasta, prin parcul orașului natal. Au trecut ani, de când nu m-am regăsit, iarna, prin aceste locuri. Având puțină tihnă și poftă de mișcare, l-am luat pe al meu drag de braț și am pășit încrezători spre parc. El sibian prin adopție iar eu "zălăuancă" la naștere. Amintindu-mi cu drag de parcul central din Zalău, loc de poveste și, totodată, "gazdă" a basmelor pe timp de iarnă, am dorit să retrăiesc momente din propria  copilărie alături de al meu drag. Îi descrisesem și lui cât de frumoase erau poveștile din parc și cât de mult îmi plăcea să petrec timp în fața panourilor colorate cu personajele favorite din "Albă ca zăpada", "Punguța cu doi bani" sau "Ursul păcălit de vulpe". Prin ochii copilăriei personajele căpătau viață iar poveștile "scrise" în culori pe panourile parcului central aveau un farmec aparte.

         Însă, în acest an, parcul este anost și gol. Nici urmă de vreo   poveste. Nici un beculeț, doar câteva sculpturi în piatră. Oare copiii zilelor noastre chiar nu mai au nevoie de povești? Calculatoarele și televizoarele le oferă totul? De ce ignorăm frumusețea basmelor și renunțăm la farmecul panourilor cu povești  aruncându-le în negura uitării? 

Un OM al oamenilor

      Sunt clipe ce rămân veșnic în suflet. Sunt și oameni ce nu prididesc a te uimi prin dragoatea lor și jerta ce o fac de zi de zi. Când îți e mai greu și ți se pare că e plină lumea de răutate și indiferență, printre norii gri se întrevede raza dragostei. Acești oameni merită TOTUL. Acești oameni, ce trăiesc pentru a fi veșnic în slujba aproapelui, fac ca viața să capete sens. Atinși sufletește de un surâs de copil sau de un trandafir înbobocit, întristat de cel mai nesemnificativ necaz al aproapelui, întrupează ceea ce lăsat Dumnezeu mai frumos pe pământ.

       Nu puține sunt momentele în care-mi pierd răbdarea sau îmi ies din pepeni. Și de cele mai multe ori, nejustificat. Orele trec greu uneori, iar necazurile copleșesc. Nu întârzie să apară, însă, GESTUL uimitor care preschimbă sfârșeala fizică și uneori psihică într-o adevărată bucurie și încântare. Te simți mic și nevrednic văzându-ți DUHOVNICUL, la ceas târziu(cu adevărat târziu) de seara, stând și povățuindu-și cu multă înțelepciune și răbdare fiii duhovnicești. După o zi lungă în care a mijlocit iertarea păcatelor a zeci de oameni, a slujit în Sfântul Altar, s-a îngrijit de pregătirile pentru Nașterea Domnului, stă la o povață cu creștinii ce-l caută neîntrerupt. Obosit, bolnav și slabit fizic, aș putea spune ajuns la capătul puterilor, are tăria de a mai asculta și chiar cânta câte o colindă, printre discuțile legate cu fiii săi. Și nu e singulară această zi; ca ea sunt alte zeci, sute și chiar mii, pentru că anii trec, iar Dândul e veșnic în slujba aproapelui.
                                                                                     Gabriela

În prag de sărbăoare

Praznicul Nașterii Domnului ne bate-n poartă. Mai sunt câteva zile până vom trăi, cu toții, bucuria Nașterii Pruncului. Pregătirile de sărbătoare au căpătat avânt. Orașele s-au îmbrăcat în luminițe colorate, târgurile de cadouri sunt la mare căutare, iar oamenii aleargă buimăciți prin vacarmul iscat de aglomerație.Ne gătim în staie noi, gătim mult(prea mult!) și sofisticat. Întoarcem rufăria, iar in casa miroase a curat. Cumparam cadouri. Le ambalăm frumos și le așezăm sub brad. Și toate acestea ne fac să credem că ne pregătim de sărbătoare. 

     Suntem prea prinși în vria sărbătorii și nu ne găsim răgaz pentru a ne bucura cu adevărat de sărbătoare. Ne încătușăm în "spiritul Crăciunului" care e, pe departe, un timp al exceselor(alimentare,vestimentare,etc) și uităm să ne "uităm" în sufletele noastre. E oare liniste acolo? Primim cu bucurie colindul "drag și sfânt" ? Simțim, trăim, în adevăr Nașterea Domnului? Ne bucum ÎMPREUNĂ în mare Zi de sărbătoare?

    ...  nu mai e timp de introspecție. Nici de o poveste, la un ceai de seară, cu noi înșine. Iar de o confesare sau o curățire de păcate, în prag de sărbătoare, nici nu mai încape-n vorbă.

   G.N.

Patrupedul nostru drag

SharPei-ul nostru drag

După cum unii dintre voi știți, suntem fericiții posesori ai unui patruped blănos. O rasă de talie medie, cu o înfățișare fioroasă, însă cu un temperament extrem de echilibrat. Latră rar, doar la nevoie și mușcă doar când se simte sau își simte teritoriul amenințat(cel puțin așa vrem noi să credem). Botul de hipopotam, limba mov și pielea cu două marimi peste dimensiunea corpului său îl definesc din punct de vedere...estetic. Activ din fire, patrulează în jurul curții rățoindu-se la poștaș sau, din când în când, la biciclete. Acesta e Nicky, criza mea de personalitate-așa îmi place să-l alint.
Afectuos din fire, dar puțin egoist, preferând să fie mângâiat și nu el să fie cel care oferă gesturi de afecțiune, ieri mi-a arătat, pentru prima oară, în mod vădit, că mă iubește. Simțindu-mi supărarea și tristețea, mi-a lins îndelung mânuța. El nu linge niciodată! Cel puțin noi așa știam. Până la vârsta de patru ani, a fàcut acest gest doar de două ori: în vara aceasta, când a umplut de bale mâna nepoatei mele și, ieri, când mi-a lins și mie mâna. Atât! Ciudate mai pot fi aminăluțele !
Capabile de multe sentimente, adeseori mai empatice și uneori mai înțelepte ca noi.

Gabriela

azi

Azi mi-am reamintit:

•  că e bine să fi punctual și să nu-l obligi pe cel care te așteaptă să își modifice programul întregii zile pentru tine;

Tot azi mi-am dat seama că:

•  e imposibil să redai un strop de optimism  unui om lipsit de o minimă credință;
•  viața se oprește acolo unde planurile de viitor și-au pierdut sensul și importanța;
• singurătatea e unul dintre cei mai îndârjiți inamici ai omului.

                                                                                                                                  Gabriela

Greu la deal!

Femeie fiind și având ca zestre genetică și social-determinată un considerabil bagaj emoțional, îmi îndrept atenția și consider o prioritate, crearea, în jurul meu, a unui climat afectiv pozitiv. Prin cărțile Sfinților Părinți ai ortodoxiei am întâlnit sintagma „odihnă sufletească” și mi-a rămas întipărită în minte. Încerc, de fiecare dată când îmi aduc aminte, să pun pe câte o pernă moale pe cel drag și obosit. Însă, om fiind, nu reușesc(de fiecare dată) să materializez ceea ce mintea mea concepe. Apar momente când, chiar și în relația cu cei apropiați mie, nu reușesc să aplanez polemici ivite din te miri ce afecte de moment sau re-sentimente prăfuite de trecerea timpului. Regret, îmi pare rău, mă mâhnesc și obosesc sentimental.

         Îmi caut resurse să trec peste și să merg mai departe; simt însă nevoia, și eu, de un colț de pernă pentru a-mi întinde, pentru câteva minute, sufletul poticnit în oboseala lumească.  
                                                                                                        Gabriela

am scris și voi mai scrie

A trecut timpul iar eu am găsit prea rar răgaz să mai scriu câte ceva demn de a fi trimis spre mințile și sufletele voastre. Chiar dacă scriu în alte părți și sub alte forme(uneori pentru a informa iar alte ori doar pentru a fi citită), îmi lipsește blogul. Nădăjduiesc că voi găsi puterea(și timpul) pentru a-mi dau frâu liber pasiunii de a scrie...  din nou, și aici.

 

Gabriela