Mă plimbam, în seara asceasta, prin parcul orașului natal. Au trecut ani, de când nu m-am regăsit, iarna, prin aceste locuri. Având puțină tihnă și poftă de mișcare, l-am luat pe al meu drag de braț și am pășit încrezători spre parc. El sibian prin adopție iar eu "zălăuancă" la naștere. Amintindu-mi cu drag de parcul central din Zalău, loc de poveste și, totodată, "gazdă" a basmelor pe timp de iarnă, am dorit să retrăiesc momente din propria copilărie alături de al meu drag. Îi descrisesem și lui cât de frumoase erau poveștile din parc și cât de mult îmi plăcea să petrec timp în fața panourilor colorate cu personajele favorite din "Albă ca zăpada", "Punguța cu doi bani" sau "Ursul păcălit de vulpe". Prin ochii copilăriei personajele căpătau viață iar poveștile "scrise" în culori pe panourile parcului central aveau un farmec aparte.
Însă, în acest an, parcul este anost și gol. Nici urmă de vreo poveste. Nici un beculeț, doar câteva sculpturi în piatră. Oare copiii zilelor noastre chiar nu mai au nevoie de povești? Calculatoarele și televizoarele le oferă totul? De ce ignorăm frumusețea basmelor și renunțăm la farmecul panourilor cu povești aruncându-le în negura uitării?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu