„Care pe care” , Aurora Liiceanu şi Alice Năstase

              Cu tărie cred că fiecare carte citită aduce cu ea un „plus”. Fie aceste beneficiu doar de îmbogăţire a vocabularului sau împrospătare a unor convingei mai vechi, tot ca aport spre dezvoltare se prezintă. Aşa cum, la început de an, mi-am propus că dacă nu pot spune ceva bun despre vreunul dintre semenii mei, mai bine tac, aşa încerc, şi acum, să găsesc câte ceva „educativ” în ultima carte citită.

            „Care pe care”  scrisă de Aurora Liiceanu şi Alice Năstase este, de fapt, o împletire de gânduri, idei şi sentimente personale ale celor două scriitoare. Categoric, o carte ce se vrea a fi citită de latura feminină a umanităţii, această scriere este tapetată cu regret şi nemulţumire, stări universal pretins a fi întâlnite în viaţa femeilor.

                 Chiar dacă nu am rezonat cu textul celor două scriitoare, mi-am păstrat pentru suflet două trei idei:

„nu poţi vedea zilnic aceiaşi figură fără să se aştearnă treptat praful peste emoţia revederii. Şi poate că a primi un cadou, pur şi simplu în afara aşteptărilor – deci, uite aşa, într-o miercuri oarecare sau într-o joi obişnuită, are un efect mai mare prin neaşteptarea lui, prin surpriza cea mai surpriză. Adică, nu „oare ce-o fi în pachet”, ci „oare de ce ?”

Vorbă cu haz : „ de ce nu se desparte o femeie deşteaptă? Pentru că unul mai bun nu găseşte iar altul ca el nu-i trebuie”

„Se spune că bărbatul şi copiii cum îi creşti aşa îi ai. Adică aşa cum construişti o relaţia, indiferent care, chiar şi cea dintre părinţi şi copii, aşa este ea. Relaţia nu există în sine, ea este ca o construcţie, este ca o plantă. Relaţia se face. Se cultivă. Recolta depinde de cultivator.”

„Copil fiind, am văzut odată un abecedar vechi, din acelea care au dispărut după 1947, când le-au luat locul manualele comuniste. Mi-amintesc că pe o pagină era următoarea imagine: la o masă simplă, erau aşezate patru personaje, un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi tărăneşte, amândoi în vârstă, fiecare în câte un cap al mesei, un militar tânăr şi un rege, nu mai ştiu exact care. În text se spunea că după o luptă grea, soldatul îi spune regelui că garnizoana este departe, dar că prin preajmă, într-un sat apropiat, trăiesc părinţii lui, la care ei pot poposi ca să mănânce, şi eventual, să se odihnească, iar regele a acceptat. Morala lecţiei mi-a rămas şi acum în minte. Ea spunea aşa: să nu-ţi fie niciodată ruşine cu părinţii tăi!  Deci la vremea acelor abecedare, copiii învăţau să citească şi, în acelaşi timp, să-şi respecte părinţii. Şcoala îi învăţa. Nu părinţii, sau poate că nu numai părinţii.”

Gabriela