Nostalgie

         Fineţea firii umane te face uneori să îţi doreşti să împarţi, cu oricine trece pe stradă, ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti. Sunt oameni, locuri, armonii de cuvinte, consonanţe de suflete care te fac să simţi că trăieşti deosebit. Gustând privilegiul plăcerilor, îţi doreşti ca bucuria să inunde şi sufletele celorlalţi. În definire, omului i-a fost dăruită sensibilitatea, posibilitatea de a simţi prezenţa esteticului şi de a se armoniza prin trăiri cu acesta.  

          E simplu să te bucuri chiar si de ceea ce altul oferă prin vorbe sale.(Sau poate nu chiar atât de simplu…) Au fost ani de zile în care cei care au pus cap la cap cuvinte în articolele ce au stat ca bază a Dilemei Vechi, mi-au bucurat simţirile. De la un număr la altul îmi domoleam curiozitatea, încercând să o domesticesc. Da, au fost ani! Vremuri apuse de care îmi e dor. Simt lipsa lor  iar timpul le ia împreună cu el. Nu învinovăţesc dar îmi caut cauza. Poate că m-am schimbat eu şi nu mai gust infiltraţiile cu tentă politică sau poate acestea şi-au căpătat rol de protagonist în articole. Tradiţionalismul şi chiar conservatorismul, două mari defecte personale, se schimonosesc în faţa noii Dilemateci: unde e vechea revista? unde  e foaia lucioasă ce se aşeza filă peste filă în colecţie? Unde au plecat recenziile noilor apariţii? UNDE? Femeia din mine se revoltă şi ea în faţa unui citat aşezat într-un articol mai recent: „Îmi place să văd femei care merg la şcoală. E ca şi cum ai privi maimuţe pe patine cu rotile”. Oare chiar aşa să fie ? Alături de aceste valuri, a venit şi preţul plătit pentru conţinut. E drept: ce e bun are şi un preţ! Dar…oare îşi mai merită preţul? Se justifică aşteptarea…poate, poate furtuna de nisip, a fost dusă de val iar învechitele metehne revin şi ne însufleţesc din nou?

            Şi am ajuns să nu mai cred în ea; a fost, ne-am bucurat alături, am respectat cu stricteţe dimineaţa de joi(ah…cafea cu Dilema veche!)dar… nu mai  cred în ea. Adio, draga de ea !     

  
Gabriela