Recunostinta

Imi aduc aminte ca, la ora prânzului, într-una din zilele lunilor trecute, soția mea îmi arată blogul (acesta) și îmi spune: ”să știi că pe celelalte le-am închis”. Celelalte, adică cele două pe care draga mea soție își etala off-urile și recenziile, coerent, inteligent și intelectualicește scrise. Deși ea spune că reacția mea a fost ilizibilă, imediat am simțit un val de recunoștință. Pentru ea, a renunța la acareturile ce-i exprimau personalitatea, personalitate atât de bogată încât ar putea primi un nume de stil arhitecural (baroc, bizantin, etc.), era prea mult. Pentru ea, a-și limita libertatea de exprimare prin deschiderea ușilor sufletești și împărtășirea mediului de comunicare cu altcineva, este ceva extrem. Îmi aduc aminte că, pe când visam doar la o relație soț-soție, fotografia pe care o parcurgeam periodic (din păcate, nu zilnic), erau două mâini împreunate. În imina mea, două mâini împreunate însemna: dacă ție ți-e frig, atunci binecuvântarea asta o împart și eu cu tine; dacă tu mănânci o înghețată bună, kinder bueno să zicem :)... atunci jumătatea sunt convins că voi primi; dacă tu ești certat, atunci vin lângă umărul tău. Numai așa lovitura o putem împărți, ca să nu te doară așa tare; dacă tu ești foarte bun în domeniul pe care-l doresc și eu, atunci mă pot baza pe tine că o să-ți pierzi timp să mă înveți, în ciuda urgențelor, neplăcerilor de a sta în fața unui diletant, în ciuda nerăbdării, etc... Nu sunt bun la cuvinte, nu am scris niciodată, motiv pentru care postările iubitei mele soții consitutiau mereu motiv de mirare, de balsam intelectual, de surprindere și de dulceață. Așadar, hatârul de a mă face să simt că întotdeauna este bine să visezi, pentru că Dumnezeu este  iubitorul de oameni care se ocupă cu arta de a ne îndeplini visele, a fost o mare binecuvântare pentru mine. Nu ști să scrii, dar hai să facem asta împreună! Nimeni vreodată nu ți-a spus: ”măi... tu ai talent în vârful stiloului...” Nimeni nu mi-a transmis vreodată: ”te-aș băga cu totul în sufletul meu! Hai să facem asta împreună ca să mă cuibăresc în sufletul tău!” De dragul meu a executat cu sânge rece două alte bloguri cunoscute. Cu pistolul! Sau cu sabia... Nu am fost de față! Nu poți simți decât recunoștință... Nu poți spune decât: Îți mulțumesc Doamne! Tu ai grijă ca visele mele să se împlinească! Îți mulțumesc iubita mea! Îmi face bine, nici nu trebuie să mă semnez ca să recunoști scrierile mele :), și îți mulțumesc pentru bilețele. Parcă sunt la fel de surprinzătoare, calde, amuzante ca prima dată când am primit unul! Te iubesc, Nic.